Untitled Document

ARCA

COMENTARII PRIVIND OPERAREA LICENTELOR DE CATRE TERTI
In atentia membrilor Consiliului National al Audiovizualului

In perspectiva dezbaterii organizate de CNA privind modul de aplicare a prevederii din legea audiovizualului introduse prin art 59 alin (2) - "Sunt interzise operarea si exploatarea licentelor audiovizuale de catre alte persoane decât detinatorii de drept ai acestora” - va supunem atentiei urmatoarele elemente de discutie.
Pentru a nu intra in discordanta cu deschiderea pe care spiritul legii audiovizualului o realizeaza prin introducerea dreptului de transfer al licentei si pentru o buna corelare cu stari de fapt pozitive din practica domeniului, precum cea derivata din dreptul de a recurge la franciza, acordat societatilor comerciale prin Ordonanta nr 52/1997, sau modalitatile specifice de operare a licentei prin utilizarea unor furnizori de servicii, precum si pentru corelarea cu fenomenul afilierii, credem ca la aplicarea acestui articol trebuie avute in vedere argumente in favoarea unei interpretari non-limitative a textului de lege.
Iata cateva dintre acestea:
Este evident ca sensul art 59 alin (2) trebuie determinat in corelatie cu alte articole de lege cu incidenta in determinarea continutului conceptului de licenta audiovizuala.
Astfel, art 1 lit (c) se da urmatoarea definitie: “radiodifuzor - persoana fizica sau juridica având responsabilitatea editoriala pentru alcatuirea serviciilor de programe destinate receptionarii de catre public si care asigura difuzarea acestora direct sau prin intermediul unui tert;”
Din aceasta definitie se distinge clar idea ca elementul principal de definire a licentei este responsabilitatea editoriala si nu activitatea de alcatuire a serviciilor de programe sau de difuzare a acestora, care pot fi realizate si de o alta persoana decat titularul de licenta.
De asemenea, data fiind definirea licentei audiovizuale, la art 1 lit (n), ca “actul juridic prin care Consiliul National al Audiovizualului acorda unui radiodifuzor aflat în jurisdictia României dreptul de a difuza, într-o zona determinata, un anume serviciu de programe;” rezulta clar, prin corelare cu art 1 lit (c) ca, deoarece difuzarea se poate face si prin intermediul unui tert, in definitia licentei audiovizuale nu intra decat dreptul in sine de a difuza serviciul de programe, nu si obligatia de a exercita acest drept in mod direct, fara a se recurge la terti.
Interdictia de operare si exploatare a licentei audiovizuale vizata de art 59 alin 2 se refera deci la obligatiile si drepturile care decurg din calitatea de persoana care detine responsabilitatea editoriala pentru licenta, in sensul ca nu pot fi preluate, de catre alte persoane decat detinatorii de drept ai licentei, responsablilitatea editoriala (posibilitatea de a decide asupra aspectelor editoriale) si dreptul de difuzare, dar nu difuzarea ca atare, care in mod clar, conform art 1 lit c, poate fi efectuata si prin intermediul unui tert.
Interdictia mentionata nu vizeaza nici realizarea programelor, care este in mod expres supusa posibilitatii de a fi transferata, de la titularul licentei la un tert, conform art 24, unde se vorbeste de obligatia de a difuza in cel putin 10% din timpul de difuzare programe realizate de producatori independenti, altii decat titularii de licenta.
De altfel, la elaborarea legii s-a avut in vedere in mod special posibilitatea ca difuzarea serviciilor de programe sa poata fi realizata si prin intermediul unui tert tocmai pentru a se da o solutie in cazul difuzarii prin satelit a programelor, cand titularul de licenta cu greu s-ar fi putut afla in situatia de a fi el insusi si operator al unui satelit de comunicatii, dar mai ales pentru cazul emisiei digitale, care a fost avut in mod special in vedere de Ministerul Comunicatiilor, ca solutie pentru emiterea pe aceeasi frecventa a programelor mai multor (pana la 6) titulari de licenta.
Totodata, prin Ordonanta 52/1997 a fost definita franciza ca “sistem de comercializare a produselor, serviciilor sau tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsã si continuã între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoanã, denumitã francizor, acordã unei alte persoane, denumitã beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”
Este evident ca daca avem in vedere acceptiunea prin care elementul de definire a licentei audiovizuale este responsabilitatea editoriala, care nu poate fi decat a titularului de licenta, precum si definirea francizorului in Ordonanta 52/1997 drept “comerciant care este titularul drepturilor asupra unei mãrci înregistrate”, rezulta cu evidenta ca reglementarile specifice din legea audiovizualului nu vin in contradictie cu cele din OG 52/1997, deoarece calitatea care este avuta in vedere in ambele cazuri este cea de titular de drepturi (dreptul de licenta si respectiv dreptul asupra unei marci) si nu cea corelata cu realizarea efectiva a serviciului (difuzare de programe intr-un caz si producere de marfuri sau servicii in alt caz). Ca urmare, legea audiovizualului nu a avut in vedere eliminarea, prin reglementari specifice, a dreptului de franciza, care ramane astfel un drept general accesibil si operatorilor din audiovizual.

Aceste argumente sustin, credem, ideea ca prin aplicarea prevederilor art 59 alin 2 al legii audiovizualului nu trebuie eliminat dreptul companiilor titulare de licente audiovizuale de a recurge la serviciile altor companii in ce priveste realizarea, difuzarea si retransmiterea programelor lor, deoarece calitatea lor de titulari de licenta, in acceptia pe care o da legea, nu se altereaza in nici un mod prin utilizarea acestor servicii.
Reiteram ideea ca, fata de spiritul general al legii audiovizualului, care include si dreptul de transfer al licentei ca formula de liberalizare a domeniului, o lectura limitativa a art 59 alin 2 ar constitui o contradictie.

George Chirita
Director executiv ARCA

18 septembrie 2002